Nu mai dor frumos ca inainte. Nici ranile, nici momentele de singuratate. Alt motiv pentru a nu mai suferi. O spun de parca as fi vrut candva sa sufar, dar placere in durere gasesc ca nu se gaseste. S-a gasit in schimb (in schimbul placerii in durere cred) leac pt durere, sau un fel de “doctorie babeasca”: zambetul. Bine era daca un zambet era leacul pt toate durerile, dar acelea de raman intiparite (nu digital ci mental) in amintiri, nu pot fi vindecate. Nici amintirile nu pot fi vindecate, desi, daca sunt frumoase, se vindeca de la sine (de fapt sa imbolnavesc si pier), cat ai zice “ia uite, a mai trecut un an”. Bine ar fi sa nu zici. Ar insemna sa-ti piara vocea sau sa ramai cu gura cascata si atunci nu mai zici cu siguranta, dar tot gandesti. Si ganditul e o boala. Rara, e adevarat, dar care poate fi cu greu vindecata. Trebuie sa nu gandesti ca sa vrei sa vindeci ganditul.