Aceasta-i cea mai mare intersectie de pana acum. Nesemaforizata. Nu am nici prioritate, nici destinatie. Voi accelera, voi intra cu viteza in intersectie, cu speranta ca ma va lovi alt nebun si ma va indrepta catre o buna directie. O servo-directie, sa fie totul mecanic, sa ma conduca picioarele, mie sa nu-mi pese de drum, sa astept doar capatul.

Voi merge totusi incet, de frica sa nu merg prea repede si sa trec de intersectie, tot inainte, urmand acelasi drum prost ales, ca pana acum. De parca eu mi l-am ales…

Ar fi fost mai bine daca stiam sa zbor. As fi trecut peste intersectie, iar sus, chiar in centrul ei, admirand cele cateva stele (sigur nu ar fi fost prea multe, pentru ca altfel mi-ar fi luminat calea), m-as fi invartit pe versurile cantate de Ada Milea. Orice versuri. Pana la final. Si mi-as fi continuat drumul hotarat de sfarsitul melodiei.

Dar e greu sa treci peste intersectie, asa fara aripi. Totusi, incercarea moarte n-are. Incercarea asta pare sa nu aiba nici viata. Imi fac curaj, desi nici asta nu se face pocnind din degete. Cel putin nu din degetele oricui. Voi trece oare peste?!

…

p.s.: are Ada Milea vreo melodie despre intersectii si modalitati de a trece peste?